A crește într-o casă sau comunitate în care se învață abecedarul mântuirii este o mare favoare. Niciodată nu ar trebui uitată. Dar pentru câteva clipe și doar cu câteva fraze la dispoziție, mă voi așeza în locul necredinciosului căutător de Dumnezeu. Încerc să-mi privesc Crezul din afara sa. Mărturisesc: dacă nu aș fi fost adventist, mi-ar fi fost foarte greu să fiu. Nu am spus ”să mă fac”, deoarece adventist nu ”te faci”, ci ”ești”, în sensul unei developări, al unei deveniri. Pricina neputinței nu ar fi Crezul însuși, ci încercând să ajung la el, m-aș împiedica de reprezentarea lui.

Nu contest și nici nu laud recenta producție video ”Cine sunt adventiștii”. Știu bine că realitatea credinței în desfășurarea ei a fost mult mai profundă și vibrantă. Nu voi avea în vedere nici lipsa de excepționalitate a rostirii Cuvântului sau a spiritualității asupra căreia evaluarea Scripturii nu ne este favorabilă. Nici nu voi deplânge uriașul, aproape incredibil potențial muzical care, risipit între clasicism și contemporaneitate lasă un gol tot mai mare în inima Adventului. Îmi voi formula neliniștea într-o singură întrebare. Este Adventul o credință înregimentată sau universală?

Definiția umanistă a universalității fără Dumnezeu, este, cel puțin noțional, de neconceput. Absența unui Sistem de Referință Absolut face vraiște ierarhia valorilor. Nu aș avea îndrăzneala să spun că ceea ce am asimilat ca umanitate în câteva mii de ani, poate fi numit ”universal”. Încă nu știu dacă suma curentelor intelectuale și a gândirilor filozofice, atât de contrarii, ne dovedește bogăția sau sărăcia condiției noastre umane. Pe de altă parte, secularul percepe instituția religioasă, în speță adventistă, ca o înregimentare ideologică. O înrolare într-un ansamblu de dogme și rânduieli cu valoare particulară, specifice grupului, uneori superficial explorate sau preluate de-a gata, chiar dacă benefice societății locale. O bună parte din vină ne aparține. Ar fi lamentabil să ne oferim o carte de vizită de felul: ”adventiștii țin Sâmbăta, nu cred în conștiența după moarte și au un stil de viață sănătos”. Nici un ideal, nici o aspirație la veșnicie. Pedagogia punctelor de credință este de mare folos, dar are nevoie de ”suflare de viață” pentru a deveni funcțională, ”un suflet viu”. Este prea târziu pentru tipicuri care ne îmbolnăvesc de parestezie, prea târziu pentru fraze și argumente epuizate prin repetare. Nu mai este timp, nici timpul ÎNȘIRUIRILOR de doctrine pe un platou. A sosit vremea ÎNSUMĂRII învățăturilor într-un PISC, pe care l-aș numi SPLENDOAREA DRAGOSTEI lui Dumnezeu. O splendoare infinit de costisitoare și dureroasă. Adică, ISUS HRISTOS. Teologia nu dispare, ci odată prezentată, se esențializează în dragoste. Rațiunea catehezelor trebuie adunată și focalizată în acest munte mereu în creștere. Dacă nu putem comunica lumii această frumusețe în ascensiune, nu vom avea alt statut decât acela de instituție religioasă, în care ne vom cantona cu îndârjire. ”Noi”. Avangardismul, îndestularea ne vor închide ușile de jur împrejur. Iar dacă ne lipsește limbajul și cunoștința pentru a ajunge la porțile Atenei, absența lor o putem împlini doar printr-un fior al Credinței cu care areopagiții sinceri, puțini, să rezoneze.

Și acum, reversul. Necredinciosul-căutător asumat, pentru a-mi contura un sens al existenței am nevoie de trei elemente fundamentale care derivă din Dumnezeu: Ordinea morală universală, Remediul pentru nerespectarea acestei Ordini și Restaurarea ei. Cine îmi poate valida această căutare? Deschid Biblia și citesc cele dintâi cuvinte publice rostite de Isus, Planul Mântuirii în trei vorbe: ”S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. (anunțarea RESTAURĂRII). Pocăiți-vă (ORDINEA MORALĂ) și credeți în Evanghelie (REMEDIUL)”! (Marcu 1, 15). Aici este esența Adventului în dimensiunea lui universală.

Adventismul organizat în 1861 nu a adus ceva nou și de la sine. El nu a apărut atunci. Gânditorii adventiști doar au reluat firul învățăturii lui Isus Hristos, făcând apel la versetul din Cartea Apocalipsei 14, 12, nu ca o pretenție, ci un deziderat: ”Noi subsemnații ne asociem împreună ca Biserică, luând numele – Adventiști de Ziua a Șaptea (AȘTEPTAREA RESTAURĂRII) -, legându-ne să păstrăm poruncile lui Dumnezeu (ORDINEA MORALĂ) și credința lui Isus (REMEDIUL)”. Este același Advent propovăduit de Isus, consubstanțial cu pocăința și credința într-un Mântuitor. Și alte Biserici au, cel puțin parțial, aceste noțiuni, dar meritul adventiștilor stă în claritatea formulării acestui Crez. Mai mult decât o expunere dogmatică, este vorba de o filozofie cu reverberații universale, nu în sensul livresc, profan, ci sacru, al gândirii biblice. Să nu mai știm oare cât de rațională și frumoasă este Credința noastră?

De ce totuși lumea se înțeapă într-un spin când ar putea culege trandafirul? Consemnată încă de la începutul istoriei într-un eveniment de amploarea și măreția Creațiunii, pe când nu existau nici ”umbră a lucrurilor viitoare”, nici evrei, scrisă cu degetul lui Dumnezeu pe tablele de piatră ale Legii, cel mai de seamă îndrumător moral al umanității – niciodată desființat ca îndreptar al vieții, durabilă peste milenii fără alte rațiuni filozofice sau naturale, Ziua a Șaptea este prea mare, statornică și frumoasă în semnificația ei pentru a fi combătută cu măruntele și nejustificatele argumente ”ceremoniale”. Departe de a fi o ”povară”, este Bucuria existenței la care suntem chemați să luăm parte. Și dacă totuși în sine nu-i putem explica valoarea, o putem afla în gândul că Dumnezeu Însuși a deosebit-o în numărătoarea zilelor. Dacă vrem, este semnătura noastră de încredere în alb, prin care recunoaștem suveranitatea Creatorului. Pentru că El a spus așa!

Ce aș fi fost dacă nu aș fi fost adventist? Aș fi fost? Dacă nu aș fi fost adventist aș fi fost… adventist. Nu știu în ce scripte, în ce orânduire bisericească, dar în mod sigur în sufletul Adventului, descătușat din înregimentarea lui omenească și vibrând în același ritm al pulsației sale universale.

Dan Burtescu