Cum să vorbim cu Dumnezeu, Creatorul nostru? El vrea să ne fie Prieten, dar rămâne Atotputernicul, iar noi, furnicile aproape invizibile ale acestei planete înstrăinate de El.

Iată ce zice Inspirația profetică în legătură cu atitudinea oamenilor față de Dumnezeu în toiul dificultăților:

„Mulți privesc în urmă la israeliți și se miră de necredința și cârtirile lor, crezând că ei înșiși nu ar fi fost atât de nerecunoscători; însă, când credința lor este încercată, chiar prin probe mărunte, ei nu dau pe față mai multă credință sau răbdare decât Israelul din vechime. Ajunși în strâmtorări, ei deplâng procesul ales de Dumnezeu ca să-i purifice. Deși nevoile lor curente sunt acoperite, mulți nu sunt dispuși să se încreadă în Dumnezeu pentru viitor, și se tem tot timpul că îi va copleși sărăcia, iar copiii lor vor fi lăsați să sufere. Unii se așteaptă tot timpul la ceva rău, sau exagerează greutățile existente, astfel încât sunt orbiți cu privire la multele binecuvântări pentru care ar trebui să fie recunoscători.” (Patriarchs and Prophets/Patriarhi și profeți, pagina 293).

Putem noi oare să zicem: „Trezește-Te! Pentru ce dormi, Doamne? Trezește-Te! Nu ne lepăda pe vecie! Pentru ce Îți ascunzi fața? Pentru ce uiți de nenorocirea și apăsarea noastră?” (Psalmul 44,23.24)?

Dumnezeu nu-i pedepsește niciodată pe copiii Săi în lipsa oricărui motiv. Nu e adevărat că israeliții au ținut legământul și că Dumnezeu i-a abandonat, i-a vândut și i-a făcut de ocara vecinilor lor, chiar dacă așa simțea psalmistul (Psalmul 44,12-18). Sau poate că el exprima sentimentele celor din popor și să nu ne grăbim să le luăm de bune.

Altfel îi vom da dreptate lui Iona, când se plângea de felul cum i-a tratat Domnul pe locuitorii din Ninive când aceștia s-au pocăit, după ce îl pusese pe el să strige că după patruzeci de zile ei vor fi nimiciți (Iona 4,1-4). Mai bine să luăm atitudinea lui Daniel, exprimată de el în capitolul 9, când se considera la fel de vinovat ca poporul Israel și conducătorii lui.

Cum trebuie să citim psalmii? Repetând ce au zis oamenii când nu au zis bine? Mai degrabă să învățăm cum nu să vorbim cu Dumnezeu. Trebuie să fim atenți să nu copiem greșelile celor din vechime. Pavel a zis: „Să nu-L ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii dintre ei. . . . Să nu cârtiți, cum au cârtit unii dintre ei . . . ” (1 Corinteni 10,9.10).

Cum să fim deschiși în discuția noastră cu Dumnezeu? După mine, așa cum a fost David când s-a pocăit de păcatele lui grozave: „Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta, așa că vei fi drept în hotărârea Ta și fără vină în judecata Ta” (Psalmul 51,4).

A fi deschiși cu Dumnezeu înseamnă să ne smerim și să zicem: „Doamne, iartă-mă că am fost rău, că am fost gelos pe succesele altora! Iartă-mă de toate fărădelegile mele!”

Înseamnă să zicem ca Iov, după ce i-a vorbit Dumnezeu: „Iată, eu sunt prea mic; ce să-Ți răspund? Îmi pun mâna la gură” (Iov 40,4). „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mi-e scârbă de mine și mă pocăiesc în țărână și cenușă.”

Altfel ne ajunge acest vai: „Vai ce cine se ceartă cu Făcătorul său! Un ciob dintre cioburile pământului!” (Isaia 45,9)

A fi deschiși față de Dumnezeu nu înseamnă să ne certăm cu El, să vorbim cu El de la egal la egal, să criticăm căile Sale (noi, cioburile!), ci să ne rugăm ca David: „Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele și păzește ușa buzelor mele!” (Psalmul 141,3)

A fi deschiși față Dumnezeu înseamnă să ne încredem în El în mod indiscutabil și necondiționat. Înseamnă să respectăm sfatul lui Solomon: „Nu te grăbi să deschizi gura și să nu-ți rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer și tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe!” (Eclesiastul 5,2)

Da, în exprimările oamenilor din vechime, situați la sute sau mii de ani înainte de marele sacrificiu salvator și luminător, oameni de rând sau chiar scriitori au rostit înaintea lui Dumnezeu îndoieli, nemulțumiri, proteste, dar nu după ce Isus Și-a dat viața pentru păcătoși. Niciunul dintre scriitorii Noului Testament nu s-a mai certat vreodată cu Dumnezeu. „Cui i s-a dat mult i se va cere mult” (Luca 12,48).

Să citim Sfintele Scripturi în contextul lor istoric, iar zisele comentatorilor, oricine ar fi ei, să le acceptăm numai dacă sunt reverențioase față de Dumnezeu, rezonabile și ziditoare. „Preaiubiților, să nu dați crezare oricărui duh, ci să cercetați duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu!” (1 Ioan 4,1).

Ștefan M. Radu